Tradiţia consemnată în unele manuscrise vechi spune ca un anume sihastru, Agapie, împreună cu câţiva ucenici, s-a retras de la Mănăstirea Neamţ pentru o viaţă de austeră isihie şi a ridicat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, un schit modest, din lemn.
Tradiţia consemnată în unele manuscrise vechi spune ca un anume sihastru, Agapie, împreună cu câţiva ucenici, s-a retras de la Mănăstirea Neamţ pentru o viaţă de austeră isihie şi a ridicat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, un schit modest, din lemn. De la acest sihastru şi-au luat numele Schitul şi Mănăstirea Agapia, munţii din jur, pârâul, satul şi comuna, care erau proprietăţi ale mănăstirii. Prima menţiune documentară e făcută de hotărnicia lui Ilieş Vodă, în anul 1437, prin care se stabileşte hotarul între Mănăstirea Agapiei şi Mănăstirea Neamţ, cu care se învecina. Un document de la 12 iulie 1464, îl aminteşte pe Ieromonahul Arsenie, egumenul Agapiei, într-o dispută cu Cetatea Neamţului pentru o casă cu livadă din Târgul Neamţului. Un alt document, din 1498, îl menţionează pe Isaia, egumenul Agapiei, care a avut gâlceava cu Cetatea Neamţului pentru un munte de hotar. Agapia este pe lista mănăstirilor din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când avea 15-20 de călugări. Acestea sunt dovezi că Agapia a existat de-a lungul secolului al XV-lea.