Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche

Publicat
3 Iul 2016

Sfinții Rafail și Partenie s-au nevoit în Munții Agapiei.

Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul.

Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a petrecut în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară. Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau rugându-se cu mintea (rugăciunea lui Iisus), iar cu mâinile împletind coşuri. Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune muntele şi poiana primit numele de Scaune.

El urcă în acest munte al fericiţilor ca într-un alt Tabor, când stareţul Eufrosin îi îngăduie să meargă la linişte, căci, gustând din dulceaţa harului dumnezeiesc, duhul îi tânjea după bunătăţile ce le naşte pustia. Acolo şi-a închis porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu ca şi cu nişte zăvoare şi vorbea cu Stăpânul tuturor în rugăciunea cea de taină, iar osteneala îi era desfătare. Cine poate spune nevoinţele cele fără de măsură, privegherile cu lacrimi, lupta cu gândurile şi duhurile înşelăciunii? Prin răbdarea strâmtorărilor pustiei şi uscăciunea trupului, s-a făcut asemenea îngerilor şi vrednic vieţuitor al mănăstirii celor fără de trupuri.

Acest dumnezeiesc bărbat este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă. Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, căci dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi având, s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau.

Avea darul tămăduirii şi îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Potrivit unor tradiţii, scotea şi demoni din oameni. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi.

Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoşească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său. Cu adâncă evlavie şi nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni. Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafail. Aceşti doi mai luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, ce s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

 

Cuviosul Rafail s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Acesta a fost cinstit încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova, ca unul dintre sfinţii români mai mari, ale cărui sfinte moaşte le-a căutat, spre a le săruta, însuşi Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.

Sfântul Rafail s-a născut, după unele izvoare, în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului, fiind fiul unor părinţi virtuoşi şi de neam bun.

Faima despre viaţa duhovnicească înaltă a călugărilor din „Mănăstirea lui Agapie”, trecând de hotarele Moldovei şi chiar dincolo de Carpaţi, atrăgea pe mulţi iubitori de Hristos. Cuviosul, ascultându-şi chemarea lăuntrică şi purtând întru sine frica de Dumnezeu, vine aici cu dorinţa de a urma calea cea strâmtă şi mult bătătorită de sihaştrii cei din veac. Mult s-a minunat văzând viaţa de aspră nevoinţă, rugăciunea şi tăcerea părinţilor agăpeni. Dar mai mult a fost cucerit de duhul dragostei celei nefăţarnice. Cu iubirea de Hristos în suflet şi cu îndrăzneala cea bună fiind întrarmat s-a făcut ucenic părinţilor. Învăţa de la ei că ascultarea este mai mare decât toate şi că numai cei curaţi cu inima pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar pentru a dobândi neprihănirea este nevoie de multă silinţă a firii. Pătrunde, cu vremea, tainele vieţii duhovniceşti, străduindu-se să se asemene părinţilor în osteneli, rugăciune şi smerenie.

După îndelungă ispitire în ascultare, ucenicul a luat pe umerii săi jugul cel bun al lui Hristos şi, îmbrăcându-se în chipul cel monahicesc, a primit numele de Rafail care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”. Cu nemăsurată râvnă se silea să dobândească, deopotrivă, toate virtuţile şi, astfel, s-a făcut locaş al tuturor bunătăţilor duhovniceşti, încât toţi luau aminte la el, căutând să-l urmeze.

Viaţa de nevoinţă a acestui purtător de Dumnezeu este mult învăluită în taină. Dar se ştie că părinţii agăpeni ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafail. Călugării petreceau în lavră, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân, mai târziu, poate, şi singur. Munţii sunt martori tăcuţi ai nevoinţelor sfinţilor care au petrecut aici. La tot pasul apar tainiţe potrivite nevoinţei. Stânci scobite, peşteri, poieni însorite, obcini unde pădurea începe să dispară au fost întotdeauna locuite de si-haştri. Această cale binecuvântată a urmat-o şi fericitul Rafail, care, asemenea unui vultur în înălţimi, s-a însingurat în inima muntelui. Pustnicii, acele făclii strălucitoare ce au lu-minat cu viaţa lor îngerească pustietatea muntelui, i-au dezvăluit tainele lucrării duhovniceşti săvârşite cu mintea. Dar desăvârşita călăuză i-a fost liniştea cea sfântă spre aflarea celor cereşti, iar prin rugăciunea curată s-a ridicat mai presus de cele pământeşti şi a văzut slava lui Dumnezeu, cât i-a fost îngăduit. Rodul ostenelilor sihăstreşti şi ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, care cu anevoie pot fi înfăţişate în cuvânt.

Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care vrea mântuirea tuturor, a rânduit ca să fie îndrumător al fraţilor din obşte, căci, prin viaţa sa îngerească şi prin înţelepciunea cea mai presus de fire, pricinuia tuturor uimire. În Condica Sfântă şi în pomelnicele vechi este nu-mit Fericitul Stareţ Rafail. Toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor. Sfeşnic de lumină era sihaştrilor, dar şi părinte iubitor creştinilor din satele Moldovei care veneau la el ca la un liman, pentru rugăciuni, tămăduiri şi ajutor în tot felul de nevoi, în vreme de pace sau de cumpănă pentru ţară.

După trecerea din lumea aceasta, ucenicii, cunoscându-i viaţa şi nevoinţele (se spune că se făceau minuni la mormântul său), i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat plin de slavă dumnezeiască şi bine mirositor. A fost aşezat în biserică spre închinare. Odor de mare preţ era pentru Moldova, căci veneau credincioşii să se închine la sfintele sale moaşte, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc pelerinajul la Mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu. La Agapia Veche acest pelerinaj continuă şi azi, cu toate că trupurile întregi ale sfinţilor sunt tăinuite, dar, se pare, părţi din aceste sfinte moaşte se găsesc în unele mănăstiri din Moldova.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.